Plăcerea din actul alimentar
de Laure Henry, 2012[1]
Alimentația
A se hrăni sau a mânca reprezintă actul constitutiv al ființei umane, care constă, prin urmare, în combinarea a trei concepte fundamentale, și anume: cultural, fiziologic și psihologic. Într-adevăr, actul de a se hrăni este strâns legat de planul psihologic, în mod conștient sau inconștient, care reflectă emoțiile unui subiect vis-à-vis de alimentație. Prin urmare, este esențial să înțeleagă faptul că în sine, actul de a mânca, nu se limitează la satisfacerea nevoilor umane de hrană, ci este strâns legat și de noțiunea de plăcere sau de alte emoții.
Figura 1 – Henry, L. (2012). Implication de différents facteurs dans le concept d’alimentation
Fiziologic
Alimentația este în același timp un element purtător al unei identități personale, care este îmbogățit sau modificat prin diverse reuniuni ale grupurilor umane, și este, de asemenea, un element în permanentă evoluție după cum consemnează Barthélémmy, Binsfeld, & Moisette (2005). Reprezentările noastre și concepțiile noastre personale despre alimentație, elemente constitutive ale identității noastre personale sunt, deci, supuse în mod frecvent transformării.
Senzațiile de sațietate și de foame
Este important să se facă o distincție clară între cele două. Sațietatea se caracterizează printr-o lipsă de foame după o masă. Prin urmare, este vorba de satisfacție, satisfacerea nevoilor nutriționale. Într-adevăr, în această perioadă, aportul de substanțe nutritive ingerate este prelucrat și apoi distribuit către diferitele celule ale corpului, în special globulelor roșii din sânge, creierului, mușchilor cardiaci și scheletici. Mai apoi, hipotalamusului, care convine fie de a trimite unui mesaj pentru a stopa aportul, fie de a declanșa foame, dacă indicatorii de glucoză situați pe ariile laterale, detectează un nivel scăzut de zahăr în sânge. Foamea provine, deci, dintr-un semnal emis de hipotalamus la nivelul sistemului nervos ca urmare a indicelui hipoglicemic al individului. Cu alte cuvinte, atunci când corpul nostru este în insuficiență glicemică, se declanșează foamea și ne induce o nouă priză de mâncare. Așa că foamea este o senzație care determină individul să caute hrană. Ea se poate manifesta în diferite moduri în funcție de persoană : „stomacul gol, de stomac hodorogit, nervozitate, dificultăți de concentrare, amețeală …” (Zermati, 2011, p. 149).
Învățarea senzației de foame nu este înnăscută. Prin urmare, este inițial ca părinții să interpreteze cererile copilului lor, atunci când acesta are nevoi reale de hrănire și nu atunci când are o durere sau are nevoie de un contact relațional. Astfel, ținând cont de faptul că copilul poate se exprima, fără a apela la alimente pentru a satisface nevoile lor sau de a le potoli, mama îi va permite astfel copilului ei să construiască și să recunoască senzația de foame. În al doilea rând, cu referire la consensul grupului său social, copilul va învăța să îi fie foame, concomitent cu întreg grup. Foamea, concept fundamental în construirea identității copilului care se confruntă cu produsele alimentare, nu pare să fi fost dezvoltată în rândul tinerilor cu comportamente alimentare problematice, care confundă senzațiile lor fizice și cele emoționale. Cu alte cuvinte, foamea și sațietatea nu mai reușesc să regleze aporturile necesare unei bune funcționări fiziologice. Într-adevăr, emoțiile experimentate de acești subiecți, fie că e vorba de o frustrare sau furie, deturnează nevoile fiziologice minime. Pentru a depăși aceste probleme, psihologi și alți dieteticieni sau nutriționiști ajută aceste persoane să reînvețe să-și asculte și să interpreteze senzațiile lor alimentare, astfel încât acestea să adopte un comportament adecvat față de produsele alimentare după cum explică și autorii, Apfeldorfer și Zermati (2009).
Psihologic
Plăcerea alimentară
Potrivit lui Schaal și Soussignan (2008), plăcerea alimentară se traduce prin plăcerea oferită de gustul alimentelor, dar și de socializarea alimentară. Plăcerea alimentară este văzută deci „ca o intensificare a relației unei persoane cu lumea înconjurătoare, cu ceilalți și cu sine însăși” (Poulain, 2004, p.264). Cu siguranță, alimentația ocupă un rol funcțional, iar dimensiunea sa socială și gustativă contribuie la construcția identitară a plăcerii. Această noțiune a plăcerii contribuie la atingerea unui echilibru alimentar, nu în termeni de alimentație sănătoasă sau nesănătoasă, ci printr-o dimensiune „umanistă care nu induce o catalogare a priori a unui aliment ca fiind „rău” în mod intrinsec”(Raven, 2009 p.14).
Această emoție este filtrată indeniabil de o cunoaștere și afirmare de sine, care permite accesul spre ascultarea propriilor senzații și, prin urmare, conduce spre stabilirea unei relații sănătoase cu alimentele. Or, în cazul unor probleme ponderale, anumite tulburări (emotionale, cognitive, comportamentale, etc.) nu permit pacientului să abordeze o relație echilibrată cu alimentele. Autorii, Apfeldorer și Zermati (2009), abordează importanța tratamentului limitării cognitive, care ar permite pacientului să fie în măsură să-și gestioneze propria conduită alimentară problematică.
Restricția cognitivă este definită de două stări distincte care acționează în perioade diferite, reflectând, prin urmare, o stare instabilă conform lui Apfeldorer și Zermati (2001):
1) Prima condiție este numită de autorii săi, „starea de inhibare fără pierderea controlului” și constă în două faze:
- Prima așa-numită „voluntară” constă într-un control obsesiv al alimentelor ingerate de către individ, în vederea unui control complet al greutății sale. Acesta nu mai ascultă astfel nevoile sale fiziologice și își fondează gândirea pe teoriile evocate de către profesioniștii din domeniul sănătății, cum ar fi: mănâncă de trei ori pe zi, nu sări peste mese, mănâncă asemeni unui rege dimineața și precum un om sărman, seara ; nu lua pauze prea lungi între mese, etc. Cu alte cuvinte, „individul duce o luptă împotriva poftelor sale și trebuie să se folosească de strategii diferite ale acestora, în scopul de a nu ceda tentațiilor.”
- Această primă fază de hiper-control cedează locul unei a doua denumite „faza inconștientă”. În timpul acesteia, Inconștientul, după cum sugerează și numele, dar și emoțiile asociate, ajung în prim-plan. Gestiunea inconștientă prin emoțiile angrenate va determina individul să mănânce mai mult de sațietatea sa. Astfel, acesta își dă voie să mănânce alimente „permise” în anumite cantități pentru a-și eradica poftele pentru alimentele interzise. Această „pseudo-libertate” alocată produselor alimentare așa-numite „autorizate” îl conduce la un supra-consum al acestei categorii, pentru a combate frica de penurie de alimente, frica de foame. Căci trebuie spus că pe seama restricției și frustrării alimentare, subiectul va lăsa garda jos și se va lăsa ghidat de propriile-i compulsii. Acestea vor duce la consumul excesiv de alimente interzise care nu produc alte efecte decât cele de culpabilitate, care vor angrena din nou, alte restricții, mai mult sau mai puțin severe, în funcție de sentimentul de vină resimțit.
2) „Starea de inhibare fără pierderea controlului” alternează în mod variabil cu „starea de dezinhibare sau de pierdere a controlului.” Spre deosebire de prima, aceasta nu e subdivizată în faze și nu constă într-o pierdere a controlului impuse de restricția cognitivă exercitată de individ, ai cărui factori declanșatori pot fi diverși. Într-adevăr, ar putea fi vorba, atât de o expunere la alimente interzise, cât și de : emoții experimentate, oboseală în exces, consum de medicamente, etc. Tipurile acestor pierderi de control variază în funcție de frecvență și intensitate, cauzând, adesea, o tulburare de alimentatie cum ar fi supraalimentarea sau crizele bulimice, sau chiar gustările compulsive. Cu toate că restricția cognitivă poate provoca sau agrava anumite comportamente alimentare disfuncționale, este important să se sublinieze că aceasta nu se regăsește sistematic în cazul problemelor ponderale.
Complexitatea acestui concept rezidă în prezența sa la nivel mental. Experții (psihologi și alte categorii de personal medical) încearcă să ofere un tratament pentru depășirea controlului alimentar de către psihic. În ceea ce privește munca cu pacientul, într-o primă instanță, acestuia i se vor sublinia convingerile sale nefondate cu privire la anumite alimente, însă, de asemenea, i se va reorganiza aportul de hrană. Astfel, individul va permite ascultarea diferitelor semnale ale corpului său, și va recrea o legătură mai potrivită cu alimentele. Aceasta este evocarea tratamentului propus de Apfeldorer și Zermati (2009), care subliniază importanța tratării restricției cognitive, în vederea vindecării pacienților ale căror comportamente alimentare sunt disfuncționale.
Plăcerea de a mânca
Plăcerea oferită de alimentație poate fi definită în funcție de diferite aspecte. Există, în primul rând, plăcerea gustativă care se traduce, după cum evocă Zermati (2011), prin caracteristicile de gust ale unui produs alimentar, și nu prin senzațiile alimentare resimțite. Într-adevăr, un individ poate experimenta o plăcere gustativă vis-à-vis de un produs alimentar fără a simți a priori senzația de foame. Mai mult decât atât, spre deosebire de plăcerea gustativă, plăcerea alimentară este strâns legată de senzația de foame. Astfel, a consuma un aliment, fără a avea nici dorința, nici senzația de foame, nu va determina decât o plăcere mediocră. Cu toate acestea, atunci când apare foamea, bucuria de a lua masa va fi chiar mai intensă. Din același motiv, gurmanzii așteaptă senzația de foame ca să mănânce. Mai mult decât atât, scrie Zermati (2011), această plăcere alimentară se va diminua progresiv până la dispariția sa în cele din urmă, atunci când persoana va simți senzația de sațietate. Prin urmare, stoparea aportului alimentar se va efectua, deci, în momentul „dispariției plăcerii de a mânca.” (Zermati, 2011, p.212). Sațietatea este o combinatie de saț și plăcere. În acest sens, este de reținut că „datorită acesteia, bunele conduite, cele necesare pentru supraviețuire și sănătate, sunt consolidate. „(Zermati, 2011, p.211). Cu alte cuvinte, plăcerea de a simți senzația de foame reglează comportamentele alimentare. Astfel, reies plăcerile mesei, care se referă la alte plăceri decât cele gustative sau de sațietate. Acestea s-ar traduce prin : plăcerea de a fi însoțit de prieteni, membri ai familiei sau alte cunoștințe pe care le apreciem, cadrul și ambianța în care vom lua masa (frumusețea locului, atmosfera liniștită, scaune confortabile, etc), prezentarea felului de mâncare, timpul alocat mesei, etc. Aceste elemente diverse însoțesc consumatorii în experimentarea plăcerii în timpul mesei, făcând distincția dintre poftă și satisfacerea nevoilor fiziologice.
Tradus din limba franceză de către Alexandra Opriș, Educator pentru Sănătate.
__
[1] https://doc.rero.ch/record/233211/files/md_bp_p20394_2012.pdf