Ce te face să conștientizezi mai profund unde te afli pe axa greutății corporale: un IMC (indice de masă corporală) sau o poză?

”A fost o fotografie care m-a șocat, a fost o fotografie făcută de copilul meu, și m-a făcut să spun: chiar sunt obeză”.

”Și pentru mine a fost șoc. Când m-am văzut în pozele alea, de sus în jos, nu m-am recunoscut. Eu nu mă văd așa. Mă văd cel puțin cu 15 kg mai puțin.”

Astăzi construiam câteva obiective împreună cu participanții 10-10, ediția X. Sunt mulți parametri de luat în calcul: kg, cm, IMC, analize de sânge, condiții clinice, aspecte dietetice, comportamente alimentare și altele. Întrebarea cea mai ușoară a rămas fără un răspuns imediat. ”Ce ați dori să ameliorați înainte de toate?” Răspunsul optim ar fi fost: gradul de obezitate.

Am ascultat trauma născută într-un copil anorexic, crescută ulterior de un adolescent bulimic și astăzi încă prezentă în tânărul confuz, care mă contactase să-l ajut. Am vrut să întreb de greutate și numere, însă am reușit să obțin portrete și profiluri. Persoana îmi exprima obezitatea mai clar în acești termeni.

Pacientul obez are nevoie de simboluri, de poveste și de speranță asemănător pacientului cu boală gravă, pentru a se încadra într-o ramă potrivită, de unde să poată să caute ajutor. Dar până în această etapă, de multe ori, aruncăm pozele în cufărul trecutului. Le păstrăm pe cele care păstrează ceva din ce considerăm că mai putem fi. Evităm o evaluare a obezității de către specialist. Scoatem bateria cântarului. Ne ascundem sub hainele nepotrivite. Ne oferim lungi argumente false, în dialogul cu noi înșine. Ne mințim. Ne amânăm pe mâine, când…obezitatea lăsată din prioritate, nu poate decât să ne cuprindă tot mai mult. Fizic, psihic…

Anca Ignat-Sâncrăian