Arhive etichete: satietate

Sațietatea, foamea și plăcerea

Lasă un răspuns

Pe ulița copilăriei, eram o mână de prichindei slabi și energici, care nu ar fi dorit nicicum să se oprească din joacă pentru a lua masa. Iar ulițele erau lungi și le străbăteam bine-bine, în lung și-n lat. Copiii au un mecanism de reglare al aportului crescut de calorii, prin energia consumată în joacă sau/și prin refuzul de a mânca prea mult, în unele zile. Se-ntâmplă la adulți ca acest mecanism de reglare să nu funcționeze optim, posibil din cauza stresului sau bolilor, dar adultul poate mânca mai mult decât îi este necesar. În acest context, cred că este important să înțelegem mai mult despre senzorii actului alimentar: sațietatea, foamea, plăcerea.

Revenind în zilele noastre, copiii au tot mai puțin acces la ulițele copilăriei noastre. Ulițele lor sunt substituiete de fotoliul confortabil din casă, cu tablete, cu jocuri statice și lipsite de interacțiune umană și construcție de echipă. Deși unii dintre ei simt să nu mai mănânce atât de mult în unele zile, sunt rugați de părinți/bunici/bone să mănânce tot de farfurie: ”Mănâncă tot, să te faci mare/deștept/sănătos”. Prin urmare, deduce copilul amenințat de mic, că dacă nu va mânca tot va fi mic/prost/bolnav.

Visăm la sațietate

În procesul de slăbire, ne confruntăm cu sațietatea, foamea și plăcerea actului alimentar. La nivel subtil, tindem să credem că o dietă care ne aduce sațietate și plăcere și reduce starea de foame, ar fi una corectă și una dorită. Însă aceste percepții implică multă educație, și nu doar o schimbarea unui regim, ci al unui lifestyle conștient, educat, unul pe care-l dobândim prin învățare, nu ne naștem cu el.

Sațietatea este asociată cu statutul postprandial când excesul de alimente este stocat. Foamea este asociată cu statutul postabsorbție când acest stoc începe să fie mobilizat.

În acest context, acea celebră vorbă populară să mănânci până aproape de saturi prinde un alt sens.

Sațietatea și foamea sunt ca niște senzori care pot fi corelați cu excesul de alimente și cu un început de consum al acestui exces, dar nu cu un statut de amenințare a vitalității prin lipsă de calorii sau țesut gras.

Nu voi ascunde faptul că există mulți factori reglatori implicați în procesul de slăbire:

  • neurotransmițători: norepinefrină, dopamină, serotonină, neuropeptide y, endorfine, CRF,
  • hormoni: glucagon, insulina, leptina, grelină și mulți alții.

Despre foame și post

Scopul acestui articol este de a vă aduce la cunoștință că starea de foame după 4 ore de la o masă copioasă, într-un corp cu 20 – 40 kg în plus, nu înseamnă un pericol al vieții, nici o amenințare decât asupra țesutului adipos, pe care tocmai vi l-ați propus să-l reduceți.

Nu spun că programele de slăbire trebuie să atingă grade acute de foame și niciodată de sațietate, ci să reușim să nu mai exagerăm cu privire la acel fir de foame pe care-l simțim între mesele principale. Unii confundă lipsa gustărilor cu înfometarea, alții confundă postul cu înfometarea. Dr. Fung, un susținător al postului terapeutic spune foarte bine:

”Postul se deosebește foarte mult de foamete, datorită unui detaliu esențial: controlul. Înfometarea este abținerea involuntară de la mâncare. Nu este nici deliberată și nici controlată. Persoanele înfometate nu au habar când și de unde o să le vină următoarea masă. Asta se întâmplă în vreme de război și foamete, când mâncarea devine mai greu de găsit. Pe de altă parte, postul este abținerea voluntară de la mâncare, din motive de sănătate, spirituale sau altele. Mâncarea îți este accesibilă în orice clipă, doar că alegi să nu o mănânci. Faptul că este voluntar, este o deosebire esențială”.

Plăcerea de alimente sănătoase

O altă valoare pe care o putem lua în calcul să o învățăm derivă din plăcerea actului alimentar. Este necesar să salivăm și la rețete de legume. Este necesar să salivăm și la grăsimi esențiale, chiar dacă ați fost expuși la o pseudo-educație precum că toate grăsimile sunt rele și că vă dau boli de inimă și implicit și obezitate.

Epoca ”light” poate ia sfârșit, deși chiar astăzi dimineața am văzut ceva ce m-a degustat și anume ”făină de susan degresată”, astfel încât de la o grăsime totală specifică semințelor de susan de la 50 la 18 g în făina de susan (la 100g de produs), iar proteinele de la 18 sunt crescute la 43. Multe procedee tehnologice au apărut, care necesită o recomandare specifică. Este suficient să faci un ton în ou cu făină de susan, pentru a aduce un aport prea mare de proteină, urmat poate de o stare de oboseală sau/și metabolizat în glucide.

Aș vrea să ajungem să nu mai corelăm procesul de slăbire cu ”mănânc ce trebuie, nu ce vreau/ce-mi place”, mai ales după 170 de zile în care s-au redus multe unități la analizele metabolice și ai slăbit 20 de kg. Nutriția sau hrana este o nevoie de bază, doar că s-a ajuns să-i dăm mult mai multe simboluri (recompensă, reducerea stresului, reglarea emoțiilor etc., nostalgii), dar toate aceste valori pe care noi i le dăm nutriției, ea nu și le atribuie. Ea este în viața noastră pentru a ne da energia necesară, nu pentru a acoperi suferința/golul.

Anca Ignat-Sâncrăian

Plăcerea din actul alimentar

Lasă un răspuns

Plăcerea din actul alimentar

de Laure Henry, 2012[1]

Alimentația

A se hrăni sau a mânca reprezintă actul constitutiv al ființei umane, care constă, prin urmare, în combinarea a trei concepte fundamentale, și anume: cultural, fiziologic și psihologic. Într-adevăr, actul de a se hrăni este strâns legat de planul psihologic, în mod conștient sau inconștient, care reflectă emoțiile unui subiect vis-à-vis de alimentație. Prin urmare, este esențial să înțeleagă faptul că în sine, actul de a mânca, nu se limitează la satisfacerea nevoilor umane de hrană, ci este strâns legat și de noțiunea de plăcere sau de alte emoții.

Figura 1 – Henry, L. (2012). Implication de différents facteurs dans le concept d’alimentation

Fiziologic

Alimentația este în același timp un element purtător al unei identități personale, care este îmbogățit sau modificat prin diverse reuniuni ale grupurilor umane, și este, de asemenea, un element în permanentă evoluție după cum consemnează Barthélémmy, Binsfeld, & Moisette (2005). Reprezentările noastre și concepțiile noastre personale despre alimentație, elemente constitutive ale identității noastre personale sunt, deci, supuse în mod frecvent transformării.

Senzațiile de sațietate și de foame

Este important să se facă o distincție clară între cele două. Sațietatea se caracterizează printr-o lipsă de foame după o masă. Prin urmare, este vorba de satisfacție, satisfacerea nevoilor nutriționale. Într-adevăr, în această perioadă, aportul de substanțe nutritive ingerate este prelucrat și apoi distribuit către diferitele celule ale corpului, în special globulelor roșii din sânge, creierului, mușchilor cardiaci și scheletici. Mai apoi, hipotalamusului, care convine fie de a trimite unui mesaj pentru a stopa aportul, fie de a declanșa foame, dacă indicatorii de glucoză situați pe ariile laterale, detectează un nivel scăzut de zahăr în sânge. Foamea provine, deci, dintr-un semnal emis de hipotalamus la nivelul sistemului nervos ca urmare a indicelui hipoglicemic al individului. Cu alte cuvinte, atunci când corpul nostru este în insuficiență glicemică, se declanșează foamea și ne induce o nouă priză de mâncare. Așa că foamea este o senzație care determină individul să caute hrană. Ea se poate manifesta în diferite moduri în funcție de persoană : „stomacul gol, de stomac hodorogit, nervozitate, dificultăți de concentrare, amețeală …” (Zermati, 2011, p. 149).

Învățarea senzației de foame nu este înnăscută. Prin urmare, este inițial ca părinții să interpreteze cererile copilului lor, atunci când acesta are nevoi reale de hrănire și nu atunci când are o durere sau are nevoie de un contact relațional. Astfel, ținând cont de faptul că copilul poate se exprima, fără a apela la alimente pentru a satisface nevoile lor sau de a le potoli, mama îi va permite astfel copilului ei să construiască și să recunoască senzația de foame. În al doilea rând, cu referire la consensul grupului său social, copilul va învăța să îi fie foame, concomitent cu întreg grup. Foamea, concept fundamental în construirea identității copilului care se confruntă cu produsele alimentare, nu pare să fi fost dezvoltată în rândul tinerilor cu comportamente alimentare problematice, care confundă senzațiile lor fizice și cele emoționale. Cu alte cuvinte, foamea și sațietatea nu mai reușesc să regleze aporturile necesare unei bune funcționări fiziologice. Într-adevăr, emoțiile experimentate de acești subiecți, fie că e vorba de o  frustrare sau furie, deturnează nevoile fiziologice minime. Pentru a depăși aceste probleme, psihologi și alți dieteticieni sau nutriționiști ajută aceste persoane să reînvețe să-și asculte și să interpreteze senzațiile lor alimentare, astfel încât acestea să adopte un comportament adecvat față de produsele alimentare după cum explică și autorii, Apfeldorfer și Zermati (2009).

Psihologic

Plăcerea alimentară

Potrivit lui Schaal și Soussignan (2008), plăcerea alimentară se traduce prin plăcerea oferită de gustul alimentelor, dar și de socializarea alimentară. Plăcerea alimentară este văzută deci „ca o intensificare a relației unei persoane cu lumea înconjurătoare, cu ceilalți și cu sine însăși” (Poulain, 2004, p.264). Cu siguranță, alimentația ocupă un rol funcțional, iar dimensiunea sa socială și gustativă contribuie la construcția identitară a plăcerii. Această noțiune a plăcerii contribuie la atingerea unui echilibru alimentar, nu în termeni de alimentație sănătoasă sau nesănătoasă, ci printr-o dimensiune „umanistă care nu induce o catalogare a priori a unui aliment ca fiind „rău” în mod intrinsec”(Raven, 2009 p.14).

Această emoție este filtrată indeniabil de o cunoaștere și afirmare de sine, care permite accesul spre ascultarea propriilor senzații și, prin urmare, conduce spre stabilirea unei relații sănătoase cu alimentele. Or, în cazul unor probleme ponderale, anumite tulburări (emotionale, cognitive, comportamentale, etc.) nu permit pacientului să abordeze o relație echilibrată cu alimentele. Autorii, Apfeldorer și Zermati (2009), abordează importanța tratamentului limitării cognitive, care ar permite pacientului să fie în măsură să-și gestioneze propria conduită alimentară problematică.

Restricția cognitivă este definită de două stări distincte care acționează în perioade diferite, reflectând, prin urmare, o stare instabilă conform lui Apfeldorer și Zermati (2001):

1) Prima condiție este numită de autorii săi, „starea de inhibare fără pierderea controlului” și constă în două faze:

  1. Prima așa-numită „voluntară” constă într-un control obsesiv al alimentelor ingerate de către individ, în vederea unui control complet al greutății sale. Acesta nu mai ascultă astfel nevoile sale fiziologice și își fondează gândirea pe teoriile evocate de către profesioniștii din domeniul sănătății, cum ar fi: mănâncă de trei ori pe zi, nu sări peste mese, mănâncă asemeni unui rege dimineața și precum un om sărman, seara ; nu lua pauze prea lungi între mese, etc. Cu alte cuvinte, „individul duce o luptă împotriva poftelor sale și trebuie să se folosească de strategii diferite ale acestora, în scopul de a nu ceda tentațiilor.”
  2. Această primă fază de hiper-control cedează locul unei a doua denumite „faza inconștientă”. În timpul acesteia, Inconștientul, după cum sugerează și numele, dar și emoțiile asociate, ajung în prim-plan. Gestiunea inconștientă prin emoțiile angrenate va determina individul să mănânce mai mult de sațietatea sa. Astfel, acesta își dă voie să mănânce alimente „permise” în anumite cantități pentru a-și eradica poftele pentru alimentele interzise. Această „pseudo-libertate” alocată produselor alimentare așa-numite „autorizate” îl conduce la un supra-consum al acestei categorii, pentru a combate frica de penurie de alimente, frica de foame. Căci trebuie spus că pe seama restricției și frustrării alimentare, subiectul va lăsa garda jos și se va lăsa ghidat de propriile-i compulsii. Acestea vor duce la consumul excesiv de alimente interzise care nu produc alte efecte decât cele de culpabilitate, care vor angrena din nou, alte restricții, mai mult sau mai puțin severe, în funcție de sentimentul de vină resimțit.

2) „Starea de inhibare fără pierderea controlului” alternează în mod variabil cu „starea de dezinhibare sau de pierdere a controlului.” Spre deosebire de prima, aceasta nu e subdivizată în faze și nu constă într-o pierdere a controlului impuse de restricția cognitivă exercitată de individ, ai cărui factori declanșatori pot fi diverși. Într-adevăr, ar putea fi vorba, atât de o expunere la alimente interzise, cât și de : emoții experimentate, oboseală în exces, consum de medicamente, etc. Tipurile acestor pierderi de control variază în funcție de frecvență și intensitate, cauzând, adesea, o tulburare de alimentatie cum ar fi supraalimentarea sau crizele bulimice, sau chiar gustările compulsive. Cu toate că restricția cognitivă poate provoca sau agrava anumite comportamente alimentare disfuncționale, este important să se sublinieze că aceasta nu se regăsește sistematic în cazul problemelor ponderale.

Complexitatea acestui concept rezidă în prezența sa la nivel mental. Experții (psihologi și alte categorii de personal medical) încearcă să ofere un tratament pentru depășirea controlului alimentar de către psihic. În ceea ce privește munca cu pacientul, într-o primă instanță, acestuia i se vor sublinia convingerile sale nefondate cu privire la anumite alimente, însă, de asemenea, i se va reorganiza aportul de hrană. Astfel, individul va permite ascultarea diferitelor semnale ale corpului său, și va recrea o legătură mai potrivită cu alimentele. Aceasta este evocarea tratamentului propus de Apfeldorer și Zermati (2009), care subliniază importanța tratării restricției cognitive, în vederea vindecării pacienților ale căror comportamente alimentare sunt disfuncționale.

Plăcerea de a mânca

Plăcerea oferită de alimentație poate fi definită în funcție de diferite aspecte. Există, în primul rând, plăcerea gustativă care se traduce, după cum evocă Zermati (2011), prin caracteristicile de gust ale unui produs alimentar, și nu prin senzațiile alimentare resimțite. Într-adevăr, un individ poate experimenta o plăcere gustativă vis-à-vis de un produs alimentar fără a simți a priori senzația de foame. Mai mult decât atât, spre deosebire de plăcerea gustativă, plăcerea alimentară este strâns legată de senzația de foame. Astfel, a consuma un aliment, fără a avea nici dorința, nici senzația de foame, nu va determina decât o plăcere mediocră. Cu toate acestea, atunci când apare foamea, bucuria de a lua masa va fi chiar mai intensă. Din același motiv, gurmanzii așteaptă senzația de foame ca să mănânce. Mai mult decât atât, scrie Zermati (2011), această plăcere alimentară se va diminua progresiv până la dispariția sa în cele din urmă, atunci când persoana va simți senzația de sațietate. Prin urmare, stoparea aportului alimentar se va efectua, deci, în momentul „dispariției plăcerii de a mânca.” (Zermati, 2011, p.212). Sațietatea este o combinatie de saț și plăcere. În acest sens, este de reținut că „datorită acesteia, bunele conduite, cele necesare pentru supraviețuire și sănătate, sunt consolidate. „(Zermati, 2011, p.211). Cu alte cuvinte, plăcerea de a simți senzația de foame reglează comportamentele alimentare. Astfel, reies plăcerile mesei, care se referă la alte plăceri decât cele gustative sau de sațietate. Acestea s-ar traduce prin : plăcerea de a fi însoțit de prieteni, membri ai familiei sau alte cunoștințe pe care le apreciem, cadrul și ambianța în care vom lua masa (frumusețea locului, atmosfera liniștită, scaune confortabile, etc), prezentarea felului de mâncare, timpul alocat mesei, etc. Aceste elemente diverse însoțesc consumatorii în experimentarea plăcerii în timpul mesei, făcând distincția dintre poftă și satisfacerea nevoilor fiziologice.

 

Tradus din limba franceză de către Alexandra Opriș, Educator pentru Sănătate.

__

[1] https://doc.rero.ch/record/233211/files/md_bp_p20394_2012.pdf